Timişoara 1989







Azi m-am întâlnit cu un tânăr tuns chel. Mi-a amintit de “ungurii în doliu” de la Câmpia Lech. De două ori a încercat să fugă – de două ori l-au adus înapoi de la graniţă. A scăpat cu câte o bătaie.

Consideră disperată situaţia noastră, şi jură că va încerca din nou până să-i crească părul. Dar şi până atunci: îşi aşteaptă procesul.

I-am spus că evaluăm la fel situaţia, diferă doar consecinţele la care am ajuns. Şi eu aş vrea să ies – dar: spre interior. Mă alătur lui András Sütő: “Aici rămân, şi nu pot face altfel.” Şi grăiesc, căci chiar nu pot face altfel. Ca nu cumva să grăiască-n locul nostru – pietrele. Pietrele oraşelor noastre demolate, a monumentelor noastre ruinate. “Piatra indignării”. Mi-a răspuns, cu apreciere, că mie “îmi este uşor”, pentru că sunt curajos. – Nu sunt curajos, dar mi-am învins frica. Şi eu îmi aştept procesul intentat la autorităţile române de către episcopul meu reformat maghiar, pentru a mă evacua de la parohia sfintei enorii timişorene, şi pentru ca odată cu aceasta să mă exileze nu numai din acest oraş declarat – în stil medieval – închis, ci şi din cler.

“Asediul Timişoarei”. – Prezentul evocă imagini din trecut. Lupta nu este mai puţin crâncenă ca odinioară, deşi-i diferă mijloacele, şi nu e însângerată. Şi este generală şi miza asediului. Ca şi atunci, când cade o cetate, şi trage după sine un întreg ţinut.

La Timişoara şi azi se ciocnesc interese vitale generale – bisericeşti şi naţionale – cu forţa preponderentă – cel puţin la figurat. Lupta de autoapărare a comuniunii reformate de la Timişoara ca “parte” întruchipează “întregul”, în “unicitatea” sa reprezintă “generalul”. “Despre noi este vorba”: în mod unitar despre calvinişti şi în mod unitar despre maghiarii care trăiesc aici. O comuniune încearcă să răspundă ca şi David provocării generale. Şi chiar dacă nu cu eroismul biblic al constructorilor cetăţii, dar cu statornicia fără glorie a zilelor de lucru chinuitoare, şi în mod inconştient se împlantează într-o palmă de pământ pentru toată biserica şi tot nemul, în spiritul scipturii: “luptaţi-vă pentru fraţii voştri, pentru fiii voştri, pentru fiicele voastre, pentru femeile voastre şi pentru casele voastre!” (Neh. 4,14). Duminicile cântă şi în zilele de lucru trăieşte cu identificare totală imnul: “Domnul ne este cetate puternică”. Este “asediul Timişoarei” ceea ce se desfăşoară în biserica noastră, în toate oraşele şi satele noastre. Starea de asediu nici acum nu este destul de evidentă lumii, căci se încearcă să se cucerească cetăţile noastre rămase cu şiretlicuri, sub acoperirea legalităţii, a umanismului, a egalităţii în drepturi, a păcii şi a libertăţii. Însă valul crescând al celor ce se retrag fugind sau “liber” ne atenţionează alarmant: la capetele de ţară lupta se duce pe viaţă şi pe moarte.

Noi mai rămânem, ne menţinem pe poziţii. Mai bine alegem ieşirea lui Zrínyi, decât calea predării, ca István Losonczi.

La Timişoara, în 6 octombrie 1989, Ziua Martirilor din Arad

László Tőkés



FRAGMENT DIN RAPORTUL TISMĂNEANU

Situaţia minorităţii maghiare din România la instaurarea comunismului

În perioada instaurării comunismului în România, minoritatea maghiară reprezenta aproximativ 7,5% din populaţia României (în jur de 1,5 milioane de membri), constituind o comunitate caracterizată prin tradiţii cu rădăcini adânci în istoria Transilvaniei. În perioada dintre cele două războaie mondiale, minoritatea maghiară a reuşit să păstreze o bună parte a poziţiilor sale în cadrul statului român, atât sub aspect economic, cultural şi educaţional sau asociativ, cât şi din punct de vedere al organizării politice interne, ce reflecta o firească pluralitate a unei veritabile societăţi paralele. […]

Programul naţionalismului comunist promovat cu intransigenţă de Ceauşescu a urmărit fără disimulare crearea unui stat omogen din punct de vedere etnic, printr-o politică de asimilare forţată, pe de o parte, şi printr-un acord tacit, pe de altă parte, privind înlesnirea emigrării în Ungaria, în cazurile de »reunificare a familiei«. Desfiinţarea treptată a ce a mai rămas din reţeaua de învăţământ cu predare în limba maghiară, blocarea sau limitarea accesului maghiarilor la anumite profesii, omogenizarea etnică a oraşelor cu specific maghiar din Transilvania, planul de sistematizare a localităţilor au fost elemente importante ale acestui program.”

Pe baza raportului comisiei prezidenţiale conduse de Vladimir Tismăneanu, la 18 decembrie 2006 preşedintele Traian Băsescu a condamnat comunismul din România ca regim ilegitim şi criminal. Parte integrantă a raportului de 660 de pagini întocmit de comisie constituie şi capitolul referitor la istoria minorităţii maghiare din România.



„1989 a fost anul Incredibilului devenit palpabil, al istoriei ce se accelera din oră-n oră, al promisiunii independenţei, libertăţii, a vieţii umane demne şi a naţiunii cu fruntea ridicată; un an pe care să-l trăieşti este o favoare excepţională primită de la soartă; un an după care râvnit atâtea generaţii.

Procesul anului 1989, »luat la bani mărunţi«, adică descompus pe întâmplări, evenimente, situaţii, persoane, a servit cu o diversitate uluitoare de întorsuri şi de caractere. A fost un an care a oferit scriitorilor, artiştilor filmelor, artiştilor plastici un material de viaţă captivant suficient pentru o întreagă operă. Sau doar putea să ofere? Cum este posibil că nu s-a născut nici până azi nicio capodoperă, de niciun gen – nicio piesă într-un act, nicio fotografie care să cutreiere lumea-ntreagă, nic măcar un cântecel inspirat de acest an sau care să surprindă esenţa acestui an: Visul Istoric Împlinit.”

(Géza Szőcs: 1989)